Rezultate: 1970       Pagini: 197

  1 2 3 4 56 7 8 9 10 11   
mokuska09 / 27-May-2012

Date istorice

Actualul castel Károlyi a fost transformat în secolul al XIX-lea, în urma căreia a rezultat una dintre cele mai importante monumente ale istorismului de pe teritoriul Ungariei vremii.

 Istoria cetăţii începe în secolul al XV-lea, iar al moşiei din Carei în secolul al 14-lea. Documentele menţionează în 1335 o localitate numită Károly, iar după data respectivă apare din ce în ce mai des printre moşiile familiei. În posesia familiei va intra definitiv în 1419. Numele localităţii de Nagy Károly, folosit şi astăzi va apărea pentru prima dată în documente în 1428.

Primul edificiu, acel „domus lapidea", casa de piatră, va fi ridicată în 1482 de către Károlyi Lancz László. Din scrisorile proprietarului, ale regelui şi al oficialilor comitatului Satu Mare rezultă, că edificiul nu era o cetate cu ziduri de apărare, ci o simplă casă de locuit.

 Năvălirea turcilor pe teritoriul Ungariei, cu 115 ani în urma construirii primei locuinţe, în timpul baronului Károlyi Mihály, edificiul va fi înzestrat cu şanţuri de apărare, bastioane cu maşiculi şi găuri de tragere. Cei doi fii ai baronului, Mihály şi László vor continua înzestrarea cetăţii cu elemente de apărare mai eficace. În arhivele familiei se păstrează un plan al cetăţii, pe care apare numele lui Lucas Georg Ssicha, cel care în perioada respectivă a realizat mai multe vedute, de exemplu, cea a cetăţii din Săcuieni Bihor. Pe planul cetăţii se pot distinge bastioanele de colţ, poarta carosabilă de acces, o făntână, raveline, etc. Exteriorul cetăţii o cunoaştem din singura vedută păstrată, care redă faţada principală, arhitectura acesteia arătând reminiscenţe renascentiste.

 La începutul secolului al XVIII-lea proprietarul cetăţii a fost Sándor Károlyi, care fiind un important personaj în revoluţia lui Rákóczi, nu a acordat o importanţă deosebită transformării cetăţii. Din cauza atacului din 1704 cetatea suferă distrugeri, repararea cărora va dura circa un an, timp în care lucrările vor fi supravegheate de soţia lui Károlyi.

 Următorul proprietar al castelului, şi al moşiei din Carei, va fi Ferenc Károlyi. El va comanda de la Giovanni Battista Ricca, arhitectul catedralei din Oradea, realizarea unui proiect de transformare a cetăţii. Din izvoarele scrise reiese, că proiectul a fost realizat, însă nu şi executat. Din nefericire aceste proiecte nu s-au păstrat, fiind accesibile doar instrucţiunile de transformare („Explicatio omnius Rerum quarum..."), purtând semnătura arhitectului şi anul proiectării, 1752.

 Descendent al lui Ferenc Károlyi, Antal Károlyi, va fi posesorul edificiului din Carei în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. El va fi şi cel care va acorda o deosebită atenţie construcţiilor civile. În timpul în care Antal Károlyi va fi proprietarul cetăţii, aceasta nu va fi transformată, însă s-a născut ideea de a o reconstrui într-un castel baroc. Contele a solicitat activitatea mai multor arhitecţi pentru a proiecta noul castel din Carei. Printre arhitecţii care au fost implicaţi în proiectarea noului castel trebuie să-l amintim Franz Sebastian Rosenstingl, a cărui proiect pentru transformarea castelului se păstrează în arhivele familiei, cu anul proiectării, 1783. Proiectul arhitectului vienez este unul foarte grandios, redând forma animalului heraldic al familiei, vulturul. Pe lângă proiectele noului castel Rosenstingl a realizat şi proiectele unei grădini baroce, după unele modele deja depăşite în epocă.

Tot din 1783 datează şi proiectul lui Franz Anton Hillebrandt, în care apare un imobil în formă de U. Proiectul castelului din Carei prezintă asemănări cu palatul lui Johann Lucas von Hildebrandt din Viena.
Arhivistul familiei de la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea, Gábor Éble încearcă să explice eşuarea executării construcţiilor, prin faptul că în anul 1784 va izbucni răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, motiv pentru care după părerea lui, construcţiile au fost amânate. Însă nu trebuie să admitem categoric explicaţia arhivistului. Este foarte posibil ca lucrările de transformare să fi fost amânate din motive economice. O altă ipoteză ar fi, ca după moda timpului, comanditarul ar fi cerut în acelaşi timp de la mai mulţi arhitecţi proiecte de transformare, ca, la urmă să fie realizat cel mai corespunzător dintre proiecte, sau să se construiască un castel din combinaţia a mai multor planuri. Ultima ipoteză ar fi sprijinită şi de faptul că proiectele au fost realizate relativ în scurt timp unul după altul.

 Singurul moştenitor al lui Antal Károlyi a fost József Károlyi. De îndată ce moşia şi cetatea din Carei vor fi dobândite de către singurul fiu, acesta va da instrucţiuni inspectorului din Carei, pentru a contacta arhitectul familiei, Josef Bittheuser , în vederea întocmirii unui deviz estimativ al transformării cetăţii într-un castel. Scrisoarea contelui se datează din 22 martie 1792. Lucrările de reconstrucţie vor începe în toamna aceluiaşi an. Cu ocazia transformărilor fundaţiile şi o parte din ziduri au fost păstrate, însă au dispărut zidurile care ocroteau vechea cetate, şanţurile şi alte elemente de apărare. Construcţiile aveau un ritm alert, deoarece în luna decembrie al anului următor noul castel cu etaj, în mare parte a fost terminat. Castelul astfel ridicat după proiectul arhitectului Josef Bittheuser prezintă un plan dreptunghiular, cu o curte interioară şi o arhitectură cu un singur etaj, executate într-un stil baroc clasicizant.

 În arhivele familiei nu se păstrează proiectele castelului baroc, dar se păstrează însă desenul care ilustrează aripa către grădină a edificiului, cu titlul: „Grund Riss der Garten Seiten des Karoler Schloses in 3 Rissen Vorgestellt". Este foarte importantă existenţa acestui plan din care cunoaştem amenajarea aripii către grădină a castelului, deoarece în secolul al XIX-lea chiar această aripă a edificiului va fi demolată.
În 1847 arhitectul Ybl Miklós va fi angajat să modifice unele părţi ale edificiului. Ceea ce va fi proiectat de către Ybl nu se păstrează din cauza transformărilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca şi în cazul mai multor edificii transformate în mai multe rânduri de-alungul secolelor.

Descrierea edificiului

La sfârşitul secolului al XIX-lea, între 1893-1896 castelul din Carei va fi transformat, rezultând aspectul său actual. În perioada respectivă proprietarul imobilului şi al moşiei din Carei a fost István Károlyi , un personaj important al aristocraţiei maghiare. Proiectele de reconstruire ale castelului vor fi realizate de arhitectul german Arthur Meinig, printre operele căruia se numără şi castelul Andrássy din Tiszadob, palatul Wenckheim din Budapesta de pe strada Baros şi multe alte castele şi palate reprezentative ale istorismului. Castelul din Carei prin arhitectura sa, se aseamănă cu arhitectura castelelor renascentiste din valea Loire (Franţa) mai ales cu castelul din Chenonceau şi Amboise. Printre edificiile lui Meinig, cea mai apropiată analogie a castelului din Carei o găsim la castelul Andrássy din Tiszadob.

 Noul castel trebuia proiectat în aşa fel, încât acesta să redea şi în detalii vechimea şi trecutul glorios al familiei Karolyi. Determinant în proiectarea edificiului a fost fundaţia castelului baroc şi zidurile acestuia. S-a păstrat planul dreptunghiular al clădirii înzestrând acest dreptunghi cu turnuri, bastioane de forme diferite, rezultând o asimetrie pitorească. Pentru a crea un aspect exterior medieval clădirea va fi înconjurată de şanţuri, bineînţeles nu din motive de apărare, ci din cele estetice, de reprezentare. Tot cu ocazia transformărilor va fi închisă şi curtea interioară, rezultând spaţiul salonului actual.
Faţada principală a castelului, ridicată pe două nivele (parter + etaj) a fost deschisă spre oraş, înzestrat la extremităţi cu câte un turn de formă circulară, înălţimea cărora ajunge şi la patru etaje. Intrarea principală proiectată în secolul al XIX-lea este una reprezentativă, flancată pe ambele părţi de câte un turn cu plan poligonal, vestibulul putând fi accesat sub o arcadă, peste care s-a construit un balcon. Atât în interior, cât şi în exterior, ca element de reprezentare apare de mai multe ori stema familiei. În mijlocul stemei se poate observa pasărea heraldică a familiei, karul-ul stând pe un singur picior, iar în ghearele de pe piciorul drept ţinând o inimă. Această compoziţie centrală este înconjurată de un balaur încoronat, înaripat care îşi muşcă din coadă. Un element important al stemei este coroana de conte, cu care stema veche a familiei s-a lărgit de îndată ce rangul de conte îi va fi dăruit lui Sándor Károlyi.
Turnul de pe colţul stâng se leagă de faţada principală printr-o porţiune de zid, care ne aminteşte de un bastion, dotat cu crenelaj în partea superioară. Deschiderile ferestrelor pe toată porţiunea faţadei principale sunt drepte.

 Faţada laterală stângă este flancată de sus amintitul "bastion" şi un turn circular. Poate fi împărţit în cinci axe, fiecare porţiune cuprinzând câte două ferestre (ferestrele parterului şi ale etajului).
Latura din spate, care este amintită în documente ca faţada spre grădină, prezintă porţiunea în care apar cel mai dominant elementele neogotice, importanţa acestei faţade fiind aproape identică cu cea a faţadei principale. Cea mai reprezentativă porţiune al acestei faţade este zidul exterior al salonului. Tot aici, apare şi turnul cel mai mare al edificiului, care la primele trei etaje are plan dreptunghiular, iar la restul etajelor octogonal. Colţurile sunt sprijinite de contraforturi decorate.
La colţul acestei faţade apare absida poligonală al capelei, tot neogotică, cu contraforturi decorate şi ferestre geminate în arc frânt.

Faţada laterală dreaptă este menţionată ca faţada spre lac, deoarece în locul unde se află actuala fântână arteziană, la sfârşitul secolului XIX-lea se afla un lac artificial. Faţada are două nivele, şi şapte axe. Şi aici întâlnim o intrare care asigură accesul în interiorul fostei sufragerii. Intrarea este flancată de câte două stâlpi masivi, peste care s-a proiectat un balcon cu o balustradă din fier forjat, susţinut de console. Din cauza şanţului această faţadă poate fi accesată cu ajutorul unui pod.

 În descrierea interiorului vom încerca să ne rezumăm doar la detaliile care păstrează forma originală. Prima încăpere de menţionat este antreul a cărui element interesant este o uşă, care face legătura dintre vestibul şi salonul cel mare. Sticla şlefuită a uşii este decorată cu stema şi deviza familiei: FIDE VIRTUTE FAMAM QUÆRE.

 Curtea interioară a fost acoperită la sfârşitul secolului al XIX-lea, devenind astfel un atrium, flancat de trei logii, acoperite cu boltă semicilindrică, iar salonul este acoperit cu un tavan de lemn casetat şi pictat. Pe zidul spre grădină al atriului se sprijină o scară monumentală, asimetrică, cu balustradă de lemn sculptat. Salonul este înzestrat şi cu două şeminee. Primul apare sub scara monumentală, fiind sculptat din marmură roşie. Şemineul peretelui stâng este de o manieră barocă, a primit o decoraţie bogată, dinamică, fiind executată din marmură albă. Salonul este pavat cu marmură colorată, decorată cu flori şi elemente geometrice. Din monografia comitatului şi din cărţi poştale de la începutul secolului al XX-lea cunoaştem şi amenajarea interioară al acestei încăperi. Mobilierul urma modele englezeşti cu canapele şi fotolii din piele, dar pe lângă acestea acest spaţiu era decora şi cu vaze, coarne de cerb, plante exotice de mărimi grandioase, etc.

 Tavanul fostei sufragerii este îmbogăţit cu decoraţie de stuc, într-o manieră rococo, cu frunze şi flori stilizate. În aproprierea deschiderii către hol, tavanul sufrageriei este susţinut de două stâlpi din marmură, cu capiteluri corintice.

 Capela are plan dreptunghiular şi o absidă octogonală. Decoraţia pereţilor este conferită de nervuri din stuc, care au rol pur decorativ, şi sunt conduse în aşa fel încât să creeze imaginea unor menouri. Se păstrează şi pavajul original al capelei.

 Cea mai reprezentativă cameră a primului etaj este fostul salon al contesei. Tot ce a rămas din reprezentativa amenajare interioară de aici sunt decoraţiile în stuc, tot de tip rococo, cu forme stilizate. Amenajarea de altădată a salonului o cunoaştem din descrierea monografiei. Conform acesteia covoarele aveau o decoraţie florală, era mobilată cu piese interesante ale familiei şi adăpostea şi o pictură preţioasă, portretul Mariei Tereza, care a fost dăruit de către Maria Tereza lui Antal Károlyi. De pe balconul acestei încăperi se deschidea o privelişte nemaipomenită asupra parcului.

 În fosta cameră de lucru al contelui azi nu mai găsim nici o urmă din amenajarea originală. Chiar şi monografia neglijează descrierea amănunţită a acesteia, menţionând doar că peretele era decorat cu portretul arhiducelui Rudolf, pictat de către Gyula Benczúr, care a fost trimis de către cel portretizat, ca un cadou pentru proprietarul castelului.
La sfârşitul secolului al XIX-lea va fi transformată şi grădina, după moda parcurilor engleze.

(enciclopediavirtuala.ro)



» Castelul Károlyi - Piaţa 25 Octombrie 1, oraş CAREI, Satu Mare
mokuska09 / 27-May-2012

Date istorice

Invitarea călugărilor piarişti în oraşul Carei este legată de numele contelui Sándor Károlyi (1669- 1743), care, după cum reiese şi din diploma de donaţie din anul 1725, cu acest act a vrut să contribuie la consolidarea religiei catolice şi la dezvoltarea învăţământul catolic din localitate.

 Primii călugări piarişti au sosit în oraş în 17 octombrie 1727. Primele clădiri aflate în folosinţa piariştilor, cum ar fi mănăstirea, şcoala şi biserica medievală cu hramul "Tuturor Sfinţilor", au dispărut pe parcursul secolelor.

 Actuala biserică piaristă a fost construită între anii 1769 - 1779. Din inscripţia aflată pe tăbliţa aurită de cupru, depusă la 11 mai 1769 lângă piatra de temelie, aflăm că biserica este de fapt o biserică cu caracter votiv, fiind construită de către contele Antal Károlyi pentru a exprima recunoştiinţa lui faţă de Sfântul Iosif de Calasanza, ale cărei intervenţii i-a datorat naşterea fiului său în 1768, născută după zece ani de căsnicie fără copii cu Josefa Harruckern. Decizia de a construi o biserică mai mare a fost favorizată şi de creşterea numărului locuitorilor catolici din Carei.

 Károlyi Antal i-a încredinţat elaborarea proiectelor noii biserici cunoscutului arhitect vienez, Franz Sebastian Rosenstingl (1702-1785), care lângă activitatea ei de arhitect era şi profesor al academiei vieneze.

Arhitectul a întocmit planul, perspectiva bisericii, a făcut numeroase schiţe cu detalii şi chiar modele din ghips despre construcţia altarelor şi amvonului, a desenat schiţe despre capiteluri, despre cele opt statui care decorează turnul bisericii şi despre diferitele decoraţii ornamentale ale bisericii.

 Execuţia proiectelor era încredinţată cuplului de arhitecţi din Carei, tată şi fiu, Franz Sieber şi Franz Xaver Sieber.

 În ciuda faptului că între 1857-1860 şi în anul 1891 după proiectele şi sub îndrumarea arhitectului Miklós Ybl, respectiv Artúr Meinig biserica a suferit o serie de modificări, planimetria, faţadele, amenajarea interioară a bisericii de azi a păstrat forma ei originală din secolul al XVIII-lea; modificări minore pot fi observate în cazul decoraţiilor ultimului etajul al turnului, al deambulatorului şi ale diferitelor ornamente.

 Piatra de temelie a primei mănăstiri a fost aşezată la 27 februarie 1724 în apropierea bisericii medievale dedicată Tuturor Sfinţiilor. Se poate presupune că acest edificiu a fost refăcută în secolul al XVIII-lea, însă despre aceste lucrări nu posedăm informaţii certe. Clădirea a primit forma sa actuală după cutremurul din 1834, când între anii 1861-1863 a fost refăcută după proiectele arhitectului Miklós Ybl, apoi în 1889 fiind prevăzută cu încă un etaj după proiectele arhitectului local Gyula Nonn.

Descrierea edificiului

Biserica piaristă Sfântul Iosif de Calasanza şi clădirea fostei mănăstiri (astăzi parohia catolică) este amplasată în partea estică a oraşului, în vecinătatea Pieţei Kossuth, pe o parcelă mărginită de străzile Someş, Căpleni, Independenţei, Iuliu Maniu şi 1. Decembrie 1918, astfel încât latura vestică a bisericii se situează paralel cu linia străzii 1. Decembrie 1918, iar latura sudică a bisericii şi aripa mai lungă a mănăstirii cu planul în forma de L este amplasată paralel cu strada Iuliu Maniu.

 Biserica cu orientare est-vest are un plan central, cu o formă octogonală alungită. În zona centrală a navei este adâncită pe ambele laturi câte o capelă mai amplă, flancată de două capele mai mici. Spaţiul din interiorul navei se lărgeşte în linia capelelor centrale amintite, iar în cor şi la vest, la tribuna de orgă devine mai îngust.

Biserica se termină în partea estică într-un cor cu închidere semicirculară. Absida este flancată de câte o sacristie cu plan dreptunghiular, având la etaj câte un oratoriu. Ele comunică cu deambulatoriul etajat din jurul corului. Scările spre cele două oratorii se află în acest deambulatoriu, pe partea estică a sacristiilor. Iniţial acest deambulatoriu nu era anexat mănăstirii, forma sa actuală se datorându-se lucrărilor conduse de arhitectul Miklós Ybl, în urma căreia prin deschiderea unei uşi în spatele altarului a devenit posibil şi circulaţia dintre cele două clădiri importante ale ansamblului.

 Faţadele bisericii se caracterizează prin folosirea unor elemente arhitecturale şi decorative specifice barocului tardiv clasicizant. Latura vestică a bisericii este marcată de turnul care se ridică deasupra cornişei principale bogat profilate, fiind articulat cu ferestre dreptunghiulare şi pilaştri cu capiteluri ionice şi împodobit cu statui, urne şi blazonul sculptat al familiei Károlyi. Turnul bisericii se racordează navei prin spaţiul mai îngust aflat sub tribuna de orgă.

 Elementele arhitecturale, decoraţiile plastice şi amenajarea golurilor turnului - în afara ultimului etaj, care este rezultatul renovării din secolul al XIX-lea - au fost realizate în prima perioadă a construcţiilor. Ele sunt unitare, elementele arhitecturale şi decorative ale faţadei principale se repetă pe toate faţadele bisericii. Modelarea faţadei sudice şi nordice sunt aproape identice. Datorită planului central al navei faţadele sunt voluminoase. Cele opt laturi ale navei octogonale sunt legate cu porţiuni curbate. Pe aceste locuri linia celor două cornişe care împart pereţii în trei registre se întrerupe sugerând un dinamism, care este accentuat de aşezarea în trepte ale porţiunilor de perete dintre cornişe, articulate cu ferestre prevăzute cu ancadramente şi forme diferite.

 Zidurile exterioare ale sacristiilor şi ale oratoriilor sunt prevăzute cu ferestre simple, dreptunghiulare, iar cele al corului cu ferestre cu închidere semicirculară.

 Amenajarea spaţiului interior este determinată de planimetria edificiului. Dinamismul rezultat din forma octogonală a planului este accentuată de folosirea diferitelor elemente de articulare, cum ar fi pilaştri geminaţi cu capiteluri compozite repartizate într-o ordine regulată, cornişa puternic profilată, bolta a vela, ritmul ferestrelor semicirculare şi ale decoraţiilor din stuc, cu motive vegetale.

 Altarele şi construcţiile altarelor se încadrează organic în acest mediu. Corul este dominat de monumentalul altar principal, iar în cele şase capele adâncite în zidurile navei se află câte un altar lateral: pe partea nordică altarul închinat Sfântului Anton de Padova, Sfântului Iosif, Sfântului Andrei de Avellino, iar pe partea sudică altarul Sfântului Ioan Nepomuk, Sfintei Treimi, şi Sfinţilor Regi Maghiari. Picturile altarelor au fost realizate între 1778-1780 de Johann Ignaz Cimbal, unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai picturii baroce central-europene din secolului al XVIII-lea, un pictor de origine sileziană care a excelat mai ales în pictura unor altare şi cea murală.

Cele şapte altare baroce au un rol dominant în decorul interiorului bisericii. Ele sunt aşezate, deasupra unei mense sculptate din piatră şi în faţa unui retablu din marmură cenuşie, în rame negre, încheiate în arc semicircular sau trilobat. Altarul principal şi altarul Sfintei Treimi are şi un tabernacol. Ramele altarelor sunt împodobite cu fine decoraţii aurite de tip rococo ( ornamente vegetale, festoane, trandafiri, scoici) iar retablul cu stucaturi modelând capete de îngeri între nori. Construcţiile altarelor sunt asemănătoare, însă construcţia altarului principal închinată Sfântului Iosif de Calasanza şi altarului lateral închinată Tuturor Sfinţilor se disting datorită mărimii lor mai mari şi bogăţiei decorului sculptural.
În afară de tablourile altarelor merită menţionate şi două piese importante ale mobilierului din secolul al XVIII-lea: amvonul şi un crucifix din lemn. Amvonul de lemn este amplasat la intersecţia navei şi a corului, pe partea nordică a navei, şi are deja forme specifice neoclasicismului. Partea inferioară a baldachinului său este împodobită cu stucatură parţial aurită reprezentând porumbelul Sfântului Duh, încadrată de raze. Statuia lui Isus răstignit pe cruce este aşezată ulterior pe crucea aflată vizavi de amvonul bisericii.

 Fosta mănăstire piaristă, în care astăzi funcţionează parohia bisericii, era formată iniţial din patru aripi, dispuse în jurul unei curţi interioare. Astăzi numai aripa sudică şi nordică s-au păstrat în forma lor originală. Intrarea principală în mănăstire se află în axul central al laturii sudice cu 9 axe, printr-o uşă cu închidere semicirculară flancată de două lesene vopsite portocaliu, ieşite uşor din linia pereţilor şi decorate pe partea lor superioară cu o volută. Deasupra portalului se deschide a fereastră dreptunghiulară, simplu profilată, prevăzute de o sprânceană simplă. În frontonul înconjurat cu festoane al axului central iniţial se afla blazonul sculptat al ordinului piarist.

 Faţada sudică a mănăstirii este simetrică şi este articulată cu lesene şi cu ferestre identice celor de pe faţada principală. Cele mai vechi părţi ale edificiului sunt încăperile de pe colţurile laturii sudice, provenind încă din perioada construcţiilor conduse de Miklós Ybl.

 Mănăstirea are un acoperiş în două ape, care este articulat dinspre linia străzii cu găuri pentru aerisire de factură barocă.

 Amenajarea interioară a fostei mănăstiri este simplă şi poartă amprenta mai multor intervenţii. Încăperile cu diferite funcţii sunt dispuse într-un singur ax, şi se deschid dintr-un coridor. Accesul etajului este asigurat de scara aflată în axa intrării.

 Biserica şi mănăstirea piaristă din Carei fac parte dintre cele mai reprezentative clădiri ale oraşului. În istoria acestor edificii un rol important îl joacă familia Károlyi, patronul principal al bisericii şi al mănăstirii. Membrii acestei familii au fost cei care de-a lungul istoriei sale i-au însărcinat cu lucrările de construire şi amenajare interioară a acestor clădiri pe cei mai renumiţi arhitecţi şi artişti ai epocii. În ciuda renovărilor efectuate, biserica piaristă, care formează un ansamblu unitar cu mănăstirea alăturată, poate fi considerată una dintre cele mai importante construcţii ecleziastice ale barocului tardiv din zona nordvestică a ţării.

( Dupa  - enciclopediavirtuala.ro  - )



» Biserica mănăstirii, azi biserica romano- catolică "Sf. Iosif de Calasanz" - Str. 1 Decembrie 1918 56, oraş CAREI, Satu Mare
mokuska09 / 13-May-2012

Date istorice

Şcoala de Jandarmi a fost edificată între 1911-1913, pe Str. Universităţii, între canalul Pârâului Peţa şi Cimitirul Municipal. Se presupune, că arhitectul ar fi realizat proiectul şi pentru alte opt clădiri (cele ale spitalului), care ar fi întregit complexul şi care urmau să se ridice ulterior.
Ansamblul de clădiri a fost rezultatul mai multor variante de proiecte succesive.

 


Primul proiect pentru Şcoala de Jandarmi, întocmit de către Vágó József, a fost aprobat prin hotărârea Consiliului Orăşenesc nr. 8947/1911, din 16 iunie 1911. Acest prim proiect diferă parţial de complexul construit. Alte variante de proiecte au fost făcute în timp, fie de către arhitect, fie de către antreprenor. Astfel, există proiecte datate în 1912, realizate de Vágó József (în 25 iulie 1912) şi cele de execuţie semnate de către Incze Lajos (datate fie în decembrie 1911, fie în 1912), precum şi planuri de execuţie pentru diverse detalii. Concepţia generală a rămas însă aceeaşi.


Descrierea edificiului

În primul proiect din 1911, dispunerea clădirilor diferă faţă de modul în care au fost amplasate în final, fără a apărea însă schimbări radicale. Complexul de clădiri este organizat pe o parcelă sub forma unui trapez dreptunghic, care în desenele lui Vágó are laturile: 205, 292, 212 şi 245 m. Modul de aranjare a clădirilor în spaţiu dă impresia mai degrabă a unui sanatoriu, decât a unei şcoli militare. Au fost construite doisprezece pavilioane, cu o varietate mare de tipuri funcţionale. Patru clădiri principale şi pavilioanele de poartă au fost dispuse simetric în jurul unei pieţe centrale circulare - de fapt o „curte pentru exerciţii." Clădirea şcolii propriu-zise este amplasată la stradă. Pavilioanele de pază de la poartă sunt dispuse simetric, de o parte şi de alta a clădirii şcolii. Două mari imobile (denumite de arhitect, în proiect, cazărmi), care adăposteau dormitoarele elevilor şcolii şi spaţiile anexe sunt dispuse faţă în faţă, simetric, de o parte şi alta a axului central al ansamblului. Ele sunt aproape identice ca proiect, au trei aripi dispuse echidistant, la 120 de grade. Pavilionul băii, infirmeriei şi cabinetului medical a fost proiectat în ax cu clădirea şcolii, în faţa acesteia.

În afara acestui cadru, în parcul din jur se găsesc alte construcţii, tratate sub forma unor vile, de inspiraţie rustică: pavilionul comandamentului, pavilionul cantinei şi frizeriei şi patru vile destinate subofiţerilor amplasate în partea de nord a ansamblului, pe o linie paralelă cu principala clădire a şcolii. În partea de nord-vest a parcelei era amplasat un teren de gimnastică, iar între linia pavilionului băii şi cele patru vile pentru subofiţeri arhitectul a prevăzut parcele pentru grădinile de zarzavat. În proiectul din 1912, amplasarea clădirilor diferă puţin făţă de proiectul din 1911: cele două cazărmi, clădirea şcolii sunt amplasate aşa cum se văd astăzi şi apare clădirea comandamentului, precum şi una mai mică, vila comandantului, iar vilele pentru subofiţeri sunt şase, nu patru. Nici acest proiect nu este însă cel final.

 

Proiectul a fost realizat din însărcinarea Ministerului de Interne Maghiar, care l-a trimis Primăriei Oraşului Oradea. La ridicarea ansamblului de clădiri au contribuit mai multe firme şi antreprenori. Construirea clădirilor, coordonarea şantierului, a fost realizată de firma „Incze Lajos şi Asociatul". La data de 15 august 1913 au fost predate cele patru vile ale subofiţerilor, cantina, comandamentul, baia şi cele două pavilioane de pază de la poartă, urmate de cazărmile şi clădirea şcolii, predate în 15 noiembrie 1913.

 

După 1919 clădirile Şcolii de Jandarmi au fost preluate de către statul român. Acest complex de clădiri a servit în continuare unei şcoli cu acest profil. Între 1922-1933 şcoala de la Oradea a fost cel mai important centru din ţară pentru formarea cadrelor de jandarmi, de la 1 martie 1946 s-a reînfiinţat Şcoala de Ofiţeri de Poliţie la Oradea, în perioada 1950-1962 în cadrul complexului de clădiri a funcţionat Şcoala de Ofiţeri M.A.I. nr. 3 Grăniceri Oradea. În 1963 aici s-a instalat Institutul Pedagogic de trei ani, iar din 1990 s-a transformat în Universitatea din Oradea.

 

Campusul Universităţii din Oradea (fosta Şcoală de Jandarmi) este ultima, cea mai mare şi mai modernă lucrare a lui Vágó József din Oradea. Este cel mai complex proiect elaborat de acesta până în 1914, de care arhitectul a fost foarte ataşat, fiind unic printre realizările sale. Nefiind constrâns de limitele pe care le impun parcelele în cadrul urban, Vágó József a putut să se desfăşoare liber, creând un complex format din mai multe pavilioane cu funcţii diferite.

 

Stilistic, acesta se încadrează între celelalte clădiri ridicate de arhitect, în perioada de maturitate a creaţiei sale dinainte de război (vila Schiffer, Casa de vară a clubului din Lipótváros, Budapesta) şi se înrudeşte cu cele construite anterior: Palatul Moskovits, casa Darvas, ambele la Oradea, Bazarul Árkád şi Teatrul Feld (sau teatrul Városliget) din Budapesta. Acest complex de clădiri poate fi încadrat în arhitectura secesion de orientare geometrică, de influenţă vieneză.

Modernitatea şi importanţa acestui proiect este dată de concepţia organizării spaţiilor, de maniera în care sunt compuse volumele clădirilor, de plastica faţadelor. S-a urmărit în primul rând funcţionalitatea. Faţadele sunt lipsite de orice decoraţie, sunt netede, raportul gol-plin, jocul volumelor fiind cele care dau valoarea estetică. Vágó compune aici clădiri din volume geometrice clar precizate, îmbinate armonios, clădiri caracterizate prin echilibru compoziţional şi simetrie.

 


Deşi se caracterizează prin simplitate, ansamblul se încadrează în concepţia operei de artă totală, Vágó acordând o mare atenţie celor mai mărunte detalii. Dacă în ansamblu clădirile denotă influenţa arhitecturii vieneze prin simplitatea faţadelor, acoperişurile înalte, cu pante abrupte, amintesc de arhitectura vernaculară din Transilvania şi de clădirile realizate de Lechner Ödön. Detaliile de decoraţie sunt de influenţă lechneriană (cele din ceramică de la acoperiş) sau sunt inspirate din arta populară. Elementele unde apar motive decorative s-au bucurat de o mare atenţie: porţile, feroneria porţilor, vitralii, balustrade, pavimente, acoperişurile din ţiglă smălţuită colorată, intrările principale ale clădirilor.

( Date dupa enciclopediavirtuala)



» Ansamblul Universităţii din Oradea (Fosta şcoală de jandarmi) - Str. Universităţii 1, municipiul ORADEA, Bihor
mokuska09 / 12-May-2012

Date istorice

Catedrala medievală a episcopiei romano-catolice din cetate a căzut pradă distrugerilor turcilor şi apoi Reformei şi construirii palatului princiar. În oraşul recucerit condiţiile vitrege şi lipsa surselor financiare nu a permis ridicarea unei biserici de proporţii care să oglindească tradiţiile multiseculare ale episcopiei. În cursul primei jumătăţi a secolului XVIII însă consolidarea economică şi administrarea eficientă a veniturilor au permis reorganizarea instituţiilor episcopiei, şi astfel episcopii au încercat să readucă oraşul aflat în posesia lor la rangul pierdut cu două secole în urmă prin ridicarea sau patronarea unor ansambluri bisericeşti.

 

Încă de la începuturi ei au conceput construirea unui ansamblu care să cuprindă palatul episcopal, catedrala, seminarul teologic şi sediile capitlului.

 

Începuturile lucrărilor noii catedrale sunt legate de figura episcopului Forgách Pál (1747-1757), care l-a invitat pe tânărul arhitect Franz Anton Hillebrandt din Viena pentru a întocmi proiectul ansamblului episcopal.

 

Arhitectul s-a angajat în 1750 să realizeze 11 planuri pe baza a trei schiţe. Planurile definitivate au fost predate agentului episcopului die la Viena, Bernáth György. Trei meşteri vienezi au supervizat proiectul în prezenţa acestuia şi l-au recomandat pentru execuţie. După prezentarea planşelor în faţa cancelariei imperiale, acestea au fost vizate, fiind acceptate ideile episcopului şi trimise la Oradea.

 

Săparea fundaţiilor catedralei a început în 1751, la lucrări asistând meşteri pietrari şi zidari italieni, conduse de arhitectul Giovanni Battista Ricca. Ricca a făcut o serie de adaptări proiectului lui Hillebrandt, zidurile fiind ridicate până în 1753 la cota solbancurilor ferestrelor. În 1756 episcopul a sfinţit catedrala. Lucrările însă au fost oprite din cauza decesului lui Giovanni Battista Ricca în 1756 şi numirea lui Forgách ca episcop de Vác. Datorită vacanţei scaunului episcopal supravegherea lucrărilor a fost preluată de canonicul Keserű György şi de consilierul regal Krusper István, meşterii lucrând sub comanda lui Domenico Luchini.

 

După intronarea episcopului Patachich Ádám acesta a favorizat lucrările palatului în detrimentul catedralei. Între timp conform unui raport din 1759 biserica a fost boltită integral sub supravegherea lui Johann Neumann şi s-au definitivat lucrările navei, ale transeptului, ale corului, cupolei, sacristiei şi a încăperilor de la etaj, ale capelelor laterale şi ale tribunelor.

 

Într-un nou raport întocmit de Koller şi Hillebrandt se propun o serie de modificări referitoare la accesele în cor, dimensiunile criptei, realizarea tribunei orgii şi la faţada principală, propuneri ce vor fi acceptate de regină. Lucrările însă nu au înaintat în ritmul scontat, iar împărăteasa Maria Tereza l-a numit în 1776 pe Patachich arhiepiscop de Kalocsa, şi astfel şantierul a stagnat din nou. Capitlul l-a numit pe canonicul Salamon ca responsabil cu continuarea execuţiei. Acesta a ţinut să respecte planurile lui Ricca şi din această cauză s-au ivit discuţii aprinse cu Neumann, reprezentantul lui Hillebrandt.

Conflictele au izvorât din concepţia diferită a italianului Ricca şi proiectul baroc clasicizant al lui Hillebrandt. Împărăteasa a sprijinit varianta celui din urmă şi astfel la executarea faţadei, a decoraţiei parietale s-au manifestat ideile arhitectului austriac.

 

S-a stabilit ca data predării clădirii şi sfinţirii festive să fie pe 17 august 1772, însă lucrările nu s-au definitivat. La 8 decembrie 1779 a avut loc binecuvântarea clădirii de către prepozitul Korniss Ferenc, iar sfinţirea ei s-a făcut doar la 25 iunie 1780 de către episcopul transilvan, Kollonitz László, numit în aceeaşi zi episcop de Oradea.


Descrierea edificiului

În ciuda dimensiunilor impunătoare, catedrala romano catolică nu face parte din cele mai valoroase biserici baroce, în primul rând datorită lipsei unei unităţi stilistice şi a disproporţiilor la nivelul faţadei principale şi a turnurilor.

 

Concepţia lui Hillebrandt asupra configuraţiei faţadelor nu a ţinut cont de o divizare proporţională a suprafeţelor parietale mari şi acest lucru este cu atât mai strident în cazul faţadei estice. Faţada impunătoare şi lată a navei este flancată de două turnuri relativ subţiri, ceea ce conferă şi faţadelor laterale o imagine disproporţionată.

Deasemenea înălţimile turnurilor nu sunt suficient de accentuate în raport cu volumul navelor. Deşi amplasarea lor a fost făcută conform concepţiei lui Ricca, înălţimea relativ redusă a lor se datorează intenţiei de a încheia cât mai rapid lucrările de execuţie. Faţadele destul de sobre ale bazilicii, cu accentuarea orizontalităţii prin realizarea unei cornişei puternice conferă clădirii o imagine creată de tendinţa spre clasicism caracteristic sfârşitului de secol, în antiteză cu dinamismul barocului matur. Detaliile denotă influenţa aşa-zisului stil zopf.

 

Brâul desparte faţada principală în două registre. În cel inferior s-au practicat trei accese, dintre care cel din mijloc este mai înalt, are o sprânceană profilată dreaptă, cu un panou sub ea, decorat cu un medalion în formă de scut. Portalurile laterale sunt prevăzute cu timpane triunghiulare aşezate peste o bandă decorată cu ghirlande prinse între console baroce târzii. Forma ovală a ferestrei de deasupra portalului principal accentuează şi ea axialitatea compoziţiei, ea fiind flancată de două ferestre dreptunghiulare cu cornişe profilate susţinute de console. Câmpurile parietale străpunse de ferestre sunt delimitate de pilaştri dubli cu capiteluri ionice iar pe segmentul curbliniu al peretelui de racordare a faţadei cu turnurile sunt distribuiţi alţi doi pilaştri.

 

Parterul turnurilor este prevăzut cu bosaje iar ferestrele dreptunghiulare ale lui au chenare simple profilate cu chei proeminente. Ritmarea registrului etajului este asigurată de opt perechi de pilaştri, - deasemeni cu capiteluri ionice - aşezaţi desupra celor de la parter, peste piedestaluri, aceştia fiind însă mai zvelţi. Câmpurile parietale în care au fost amplasate ferestrele, sunt uşor retrase. Cea din mijloc este de dimensiuni mai mari, având un timpan triunghiular sprijinit pe console ce incadrează o ghirlandă.

 

La mijlocul cornişei principale profilate se află un timpan proiectat pe aticul faţadei. Deasupra aticului se înalţă un nou fronton incadrat de volute clasicizante, în interiorul căruia două perechi de pilaştri cu capiteluri cu console incadrează orologiul. Deasupra acestuia apare o ghirlandă peste care cornişa se curbează, susţinând crucea.

 

Faţadele laterale sunt cu mult mai sobre şi modeste. Bolta navei principale se sprijină pe câte patru contraforţi realizaţi sub forma unor volute uriaşe, dispuse deasupra acoperişelor colateralelor. Între ele suprafaţa parietală este străpunsă de ferestrele cu terminaţii în arc, ce luminează nava principală.
Faţadele colateralelor sunt ritmate de lesene duble. Cele două şiruri de ferestre - ale capelelor colateralelor şi ale tribunelor laterale - se situează în câmpurile retrase dintre lesene. Cele superioare sunt de mici dimensiuni şi formă pătratică iar cele inferioare se-ncheie semicircular, fiind prevăzute cu cornişe profilate în segment de arc.

 

Faţadele transeptului prezintă bosaje la parter şi perechi de pilaştri aplatizaţi la etaj. Corpurile de clădire ce flanchează corul bisericii - sacristia, sălile arhivelor şi capela - au şi ele faţade mai simple, cu ferestre pătratice respectiv dreptunghiulare, cu chenare simple profilate aşezate în câmpurile retrase dintre lesene. Peste acoperişul lor apar şi aici câte trei volute mai cu rol de contraforţi.
Între turnuri navele sunt prefaţate de un vestibul.

 

Interiorul navelor pare extrem de bogat decorat faţă de sobrietatea faţadelor laterale. Tribuna cu faţada arcuită şi ritmată de câte 3-3 pilaştri cu capiteluri ionice, se sprijină pe trei arcade. Nava principală boltită cu bolţi boeme despărţite de arce dublou, este flancată de colaterale pe care se sprijină tribunele oratoriilor. La intersecţia transeptului cu nava principală se află o cupolă relativ aplatizată. În lipsa unui tambur cu ferestre lumina pătrunde în interior doar prin cele zece ferestre mari ale navei principale.

 

Altarul principal integrat în arhitectura absidei corului şi cele două altare secundare din transept au fost realizate în 1777. Tabloul altarului principal, reprezentând Adormirea Maicii Domnului, dar şi cele laterale a fost realizate de Vinzenz Fischer în 1778-1779, primul fiind flancat de cele două statui ale Sf. Ladislau şi Sf. Ştefan.

 

Colateralele adăpostesc alte opt altare, realizate anterior anului 1785. Dintre acestea cele dedicate Sf. Ioan Nepomuk, Sf. Ştefan, Sf. Barbara, Sf. Apostol Ioan şi Sf. Treime, au fost pictate de Johann Ignaz Cimbal.

(Datele de pe pagina enciclopediavirtuala.ro)



» Basilica romano-catolică "Înălţarea Fecioarei Maria" - Str. Şirul Canonicilor 2, municipiul ORADEA, Bihor
mokuska09 / 12-May-2012

Date istorice

Începuturile acestui ansamblu se prelungesc până în anul 1751, an în care episcopul Pál Forgárch, cel care cu patru ani în urmă a demarat construcţiile unei noi zone rezidenţiale cu construirea catedralei, a emis un decret în care cerea ca capitlul, care-şi avea înainte sediul în Piaţa Sf. Ladislau, să se mute lângă noua catedrală. Pentru grăbirea mutării în următoarele decenii episcopii orădeni condiţionau de mai multe ori numirea canonicilor de construirea unei noi clădiri pe noul amplasament. Primul canonic de Oradea, care a ridicat o casă în această zonă, a fost János Alapy, el construind în a doua jumătate a anilor 1750, casa de la nr. 7. Tot în anii 1750-1760 a fost construită casa vecină de la nr. 9, şi cea de la nr. 15, aflată la o distanţă de aproximativ 38 de metrii la nord de aceasta. Din însărcinarea episcopului Ádám Patachich arhiectul Franz Anton Hillebrandt, proiectantul catedralei şi al palatului, a vrut să construiască pe acest lot liber dintre casele canonicilor edificiul noului seminar. Proiectele păstrate ale lui Hillebrandt arată o clădire de plan U, cu o faţadă principală spre stradă cu 22 de axe şi cu axele centrale ieşite în rezalită. Arhitectul în proiectele noii clădiri a ţinut cont şi de edificiile canonicilor, seminarul fiind conceput cu o tratare a faţadelor similară caselor canonicilor, şi cu un coridor la parterul lui, dar din cauze încă rămase neelucidate proiectele aprobate ale lui Hillebrandt niciodată nu au fost executate.

Construirea ansamblului de case ale canonicilor a luat un nou avânt în anii 1770. Un document juridic din anul 1777 atestă deja existenţa a patru case, şi faptul că încă trei sunt în faza de construire. După opinia lui József Bíró a patra casă a şirului, în acest an deja finalizată ar fi fost cea de la nr. 17, iar tot el, le-a identificat pe celelalte trei cu casele de la nr. 21., 23. şi 25.

 

Ansamblul baroc al şirului este întregit de încă trei clădiri după aproape o sută de ani. În 1863 au fost terminate pe lotul pe care se plănuia edificiul seminarului, clădirile de la nr. 11. şi 13, ca în final seria acestor construcţii să fie încheiate în anul 1875 de cea de la nr. 19.

 

Dintre locuitorii celebri ai acestor edificii se remarcă canonicii erudiţi din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, printre ele trăind şi creând în aceste case o perioadă mai îndelungată sau mai scurtă reprezentanţi de seamă ale începuturilor istoriografiei de artă şi arheologiei maghiare, sau cercetători celebri ai istoriei bisericeşti, ca Flóris Rómer, Arnold Ipolyi, Vilmos Fraknói, János Karácsonyi sau Vince Bunyitay.


Descrierea edificiului

Ansamblul urban baroc, denumit Şirul canonicilor sau mai rar Şirul capitlului, format din şirul a zece case cu un singur etaj, se întinde în faţa grădinii palatului episcopal, pe aliniamentul străzii paralele clădirii catedralei. Fiecare clădire a fost construită în perioade distincte, acest lucru fiind perceptibil şi de pe caracterul neomogen al faţadelor. Elementul cel mai spectaculos al ansamblului este coridorul boltit cu arcade, ce se întinde, sub etajul clădirilor, de-a lungul parterului a zece case.

 

Casa cea mai veche a ansamblului este cea de la nr. 7., denumită, după numele canonicului, care l-a construit, casa Alapy, o casă cu o faţadă principală cu cinci axe şi una secundară cu 2 axe. Faţada principală a edificiului este străpunsă la etaj de ferestre dreptunghiulare simple, despărţite de lesene, iar la parter se află arcada semicirculară sprijinită pe stâlpi masivi, şi coridorul cu bolţi boeme despărţite de arcuri dublou. Stâlpii au capiteluri profilate, şi suprafaţa lor exterioară este decorată tot cu lesene. Aripa dinspre curte a acestei prime clădiri se datorează unei intervenţii mai recente. Casa de la nr. 9 este identică în cele mai multe detalii cu cea precedentă, singura deosebire mai importantă fiind lungimea sa mai mare cu o axă. Clădirile de la numerele 15, 17, 21 23 şi 25 urmăresc în linii mari aceiaşi schemă, numai diferenţe ca, lipsa lesenelor de pe stâlpi sau decorarea arcadelor prin bolţare mediane marcate ne indică faptul că au fost edificate în perioade diferite.

 

Înfăţişarea caselor de la nr. 15 şi 17., construite în anul 1863, arată deja unele modificări mai însemnate. Stâlpii lor sunt mai zvelţi decât cele ale caselor baroce, iar ferestrele de la etaj sunt deja cu închidere în segment de cerc, decorate cu sprâncene arcuite. În aceste cazuri sub cornişa clădirii se întinde şi o friză, ornată în linia ferestrelor cu motivul neogotic al unor duble muluri oarbe. Această decoraţie neogotică se observă şi la casa vecină de la nr. 19, construită în 1875, dar cu muluri diferite, aflate deasupra ferestrelor, şi în acest caz, cu închidere în segment de cerc şi cu aceleaşi sprâncene. La parterul aceste case se găseşte deja o arcadă mai înaltă, cu patru deschideri. Elementele de articulare verticală lipsesc de la faţada fiecărei case construite în sec. al XIX-lea.

 

Elementul cel mai spectaculos al ansamblului urban Şirul canonicilor din Oradea este coridorul cu arcade al faţadei, sprijinită pe 56 de stâlpi pătraţi, a cărui interior boltit şi ritmat de arce dublouri oferă variate aspecte ale aceluiaşi spaţiu baroc.

( Datele de pe pagina encivlopediavirtuala)



» Ansamblu urban "Şirul Canonicilor" - Str. Şirul Canonicilor 7-25, municipiul ORADEA, Bihor
mokuska09 / 08-May-2012

     Statuia regelui Ladislau I  din Oradea a fost realizata in anul 1893 de sculptorul Tóth István  .
 



» Statuia regelui Ladislau I - Str. Şirul Canonicilor 2, municipiul ORADEA, Bihor
mokuska09 / 06-May-2012

Statuia episcopului Tordai Szaniszlo Ferencz din Oradea a fost realizata in anul 1896 .



» Statuia Episcopului Tordai Szaniszlo Ferencz - Str. Şirul Canonicilor 2, municipiul ORADEA, Bihor
Argenna / 05-May-2012

Casa Alecu Balş, locuinţa in care a concertat Frantz Liszt în vizita sa prin Moldova şi Iaşi.



» Casa Alecu Balş - Str. Cuza Vodă 29, municipiul IAŞI, Iasi
BRAD / 21-Apr-2012

Aceasta casa nu mai exista (99%) decat in Lista monumentelor istorice. Diferenta de 1% se datoreaza faptului ca nu imi vine a crede acest lucru.



» Casa Elena Chicoş - Str. 1 Decembrie 1918 85, municipiul TECUCI, Galati
Carmen / 18-Apr-2012

Vila a fost construita intre 1902 si 1905, fiind inaugurata de proprietar, cu certitudine, in anul 1905, conform relatarilor din presa timpului.



» Vila Drăghiceanu - Str. Revoluţiei 5, municipiul CÂMPULUNG, Arges
  1 2 3 4 56 7 8 9 10 11