Monumentele istorice din Romania             Romana English

NewIcon / 14-Jul-2010

  Palatul se deosebeşte în toate privinţele de clădirile bucureştene din prima jumătate a secolului al XX-lea. Arhitectura are un caracter pronunţat apusean. Intrarea majestuoasă, largă, înaltă; inversul intrărilor caselor vechi, româneşti, cu intrare ingustă. Ferestrele largi cu oberlichturi ogivale, inversul ferestrelor obişnuite la noi, pătrate sau dreptunghiulare. Clădirea este flancată de cele patru colţuri ale ei de câte un turn cu pretenţii de castel. Pe ambele faţade, câte un balcon de lungimea încăperii. Spatele clădirii care, pe vremuri, dădea în grădină, identic cu faţada pricipală, inversul caselor noastre al căror spate nu corespundea întru nimic cu faţada. Până şi luminatorul, de proporţii neobişnuite la noi – mai mult o cupolă teşită – construit în aşa fel ca să nu strice aspectul decorativ al acoperişului, îi dă un act de naştere străin şi în acelaşi timp de vârstă, adică din prima jumătate a secolului al XX-lea. Grădina proprietăţii era vastă, de jur-împrejurul palatului. În grădina din spate se afla (ca la Mitropolie), pe o consolă de marmură, un ceasornic solar, cu un tun în care se punea praf de puşcă şi care la miezul zilei, sub acţiunea razelor soarelui, lua foc vestind ora 12.

 În calitate de uzufructuar al clădirii, Grigore Şuţu încheie în 1863 cu sculptorul Karl Storck un contract pentru „ornamentarea cu desenuri” a zidurilor interioare (în prezent refăcute, în holul de jos, potrivit originalului); el a deschis cele trei arcade, existente şi astăzi, în holul mare şi a creat scara monumentală ce se desparte în două braţe la mijlocul etajului, înzestrând totodată peretele din faţă cu o oglindă adusă de la Murano (surmontată de portretul în medalion al Irinei Şuţu), în stilul epocii.

În toamna anului 1836, 21 octombrie, Costache Şuţu comandase unui meşter austriac Eser executarea unui „policandel” cu 24 de sfeşnice, din 100 ocale de aramă şi 25 ocale de tutea, la cel cu cel făurit unui paharnic Ienache pentru biserica Sf. Ioan Nou.

 

tmoniqa / 07-Jul-2010

Singura cladire a Manastirii Galata care se pastreaza in forma originala, cu exceptia picturii care a fost distrusa de incendiul din 1762. 

peterthefatman / 28-Jun-2010

Vila construita in 1935, fosta proprietate a familiei Nadler (fosti industriasi evrei in perioada interbelica), garaj subteran, 2 balcoane, 1 terasa , anexa 3 camere pt. oaspeti, camere pentru personal la subsol. In anii '80 au locuit aici pana la 7 familii, intre care pictorul Bascu, familia actritei Ioana Pavelescu. Pacat de pomii din fata casei si de faptul ca a ajuns restaurant.

ellit / 12-Apr-2010

                              Biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului

            Biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului se află în localitatea componentă Valea Seman. Monument de arhitectură (inventariat sub nr. 2411, în Lista... din 1956) de plan dreptunghiular simplu cu absidă decroşată de cor-pul principal al lăcaşului şi încheiere poligonală – cu trei laturi – dată extremităţii vestice a bisericii, pronaosului. A fost durată prin 1753. Găsim, în naosul şi altarul lăcaşului de rugă şi închinăciune, cupole octogonale realizate din panouri curbe, împreună cu o turlă hexagonală peste pronaos. Observăm, de asemenea, agreabile cioplituri ale arcadelor ce despart naosul de pronaos, precum şi console în cap de cal, din lemn de stejar, nemaiîntâlnite în partea estică a Munteniei. În 1938 i s-a adăugat un pridvor închis ([5].

           În patrimoniul bisericii se păstrează tâmpla cu şase icoane mari, trei uşi împărăteşti, 12 icoane mici, plus un crucifix, sculptate în lemn şi pictate în tempera de meşterii Mihail şi Stancu Zugravu, pe la 1791, din vechea şcoală populară a secolului al XVIII-lea.

          Cu părere de rău trebuie să vă spun că acest locaş de cult de o inestimabilă valoare se află intr-o stare avansată de degradare ,fiind in pericol de a se dărâma. Enoriaşii acestei biserici , putini la număr şi cu posibilitati materiale foarte mici , asistă cu neputinţă la deteriorarea zilnică a Bisericuţei care le-a fost loc de rugăciune şi pocăinţă lor şi strămoşilor lor aproape 250 de ani  . Gândindu-se cu disperare ce vor lăsa la rândul lor copiilor ,nepoţeilor ,stranepoţilor , urmaşilor , privesc cum părinţii ,bunicii si cei ce părăsesc lumea aceasta sunt ţinuţi afară sau in micuţa bisericuţă goală si nepregătită pentru slujbele religioase .

           Primarul oraţului Urlaţi spune că responsabilitatea este a celor de la monumentele istorice , care la rândul lor spun că nu au fonduri pentru repararea Bisericuţei .

           Fiind unul din enoriaşii acestei biserici vă rog din suflet pe cei care citiţi acest articol şi puteţi in orice mod a ajuta la renovarea acestei bisericuţe să o faceţi conştienţi fiind că faceţi cu adevărat o faptă bună şi plăcută lui Dumnezeu .

         Vă mulţumesc pentru atenţia acordată şi sper că într-o bună zi să putem participa la slujbele religioase ortodoxe împreună .

                              DUMNEZEU  SĂ NE  AJUTE  PE TOŢI  !

                                                                                                                                                                Crăcea Liviu

ANDREI CRISTIAN TRAIAN / 06-Apr-2010

Dominand imprejurimile de pe culmea unui deal din imediata apropiere a localitatii Almasu, cetatea cu acelasi nume se confunda cu istoria locurilor. Chiar daca din vechea constructie, ridicata cel mai probabil in secolul XIII, mai sunt in picioare astazi doar cateva ruine, cadrul natural in care se afla face din locul respectiv o zona cu potential turistic deosebit, nevalorificat inca.

La inceputul secolului XIII, proprietar al domeniilor din zona Almasu era apartinatorul unei ramuri a familiei Borsa, Dezso (Dezideriu), fiul voievodului Transilvaniei Gyork. Se presupune ca acestia au construit cetatea de la Almas, de aici si denumirea de cetatea lui Dezső si satul lui Dezso.

De la inceputul secolului al XIII-lea, cu ocazia intronarii regelui Carol Robert de Anjou, a inceput si politica de diminuare a influentelor nobiliare din teritoriu, astfel ca cetatea a fost scoasa din posesiunea familiei Borsa si a fost numita cetate regala, dar in jurisdictia voievodului Transilvaniei. Cetatea este amintita prima data in anul 1370, cand regele Ludovic cel Mare o doneaza magistrului Bebek Gyorgy si fiilor acestuia Imre si Detre, respectiv nepotilor Gyorgy, Laszlo si Ferenc.

De-a lungul secolelor XV si XVI, cetatea a fost supusa unor asedii rezultate din conflictele intre nobilimea din Transilvania si regele Ungariei. In timpul Razboiului de 15 ani, generalul Basta a asediat cetatea si a oferit aparatorilor ei libertatea in schimbul predarii cetatii, dar soldatii lui Basta au macelarit in cele din urma locuitorii cetatii. In 1658, cetatea a suferit ultimul mare asediu: a fost ocupata de tatarii care veneau din directia Clujului si mergeau spre Poarta Mesesana. Asediatorii au inrobit localnicii si au incendiat cetatea.

Desi in ruina astazi, turnul donjon (turnul principal, cel mai bine fortificat al unui castel medieval) al cetatii, singura constructie supraterana, domina imprejurimile. Vizibile de la mare distanta, ruinele cetatii nu beneficiaza, din pacate, de nici o semnalizare prin panouri sau indicatoare ce te-ar putea atrage catre locul respectiv. Cu toate acestea, cetatea e vizitata sporadic de pasionatii de istorie si amatorii de drumetii. De altfel, cu minime indicatii de la localnici, poti ajunge usor, chiar si cu masina, pe un drum de pamant ce traverseaza o pasune, pana la poalele Dealului Cetatii, la scurta distanta de monumentul istoric. De la locul din care drumul devine inaccesibil masinilor, dupa doar cate minute de urcus (cam abrupt, ce-i drept), cei aproape 10 metri ai turnului donjon al castelului apar brusc in fata ochilor, dintr-un noian de vegetatie luxurianta, pe care nimeni nu s-a obosit sa o indeparteze. La cetate nu exista nimeni si nimic care sa iti spuna istoria locurilor.

Se pare ca fortificatia avea doua sectoare distincte: cetatea de sus, care a constituit probabil nucleul initial, si o fortificatie exterioara, spre nord.

"Cetatea inferioara ingloba un palat, casa doamnelor, casa pentru oaspeti, casa dorobantilor si o bucatarie. Din cetatea inferioara in cea superioara se putea ajunge printr-o poarta. Partea superioara proteja palatul, casa domnului si a doamnei, parohia, capela, inchisoarea, camera de spalat, camera oaspetilor si bucataria. Sub cetate aveam de-a face cu gradina de zarzavaturi, vie, stupuri de albine, livada. Cetatea era si proprietara unei berarii, si a unei mori. Azi se pot vedea zidul de sud - vest al donjonului si fundatiile anexelor de incinta. Donjonul a fost construit din piatra locala si avea o inaltime de circa 20 metri. Paramentele zidurilor inca in picioare pastreaza urmele grinzilor care sustineau etajele si urma hornului unei sobe de cahle, de colt".